În cadrul festivalului TransEuropa, care se desfășoară între 4 şi 15 mai 2011 la Cluj-Napoca şi, concomitent, în alte 12 orase din Europa, Casa Tranzit a fost gazda unor evenimente deosebite, două expoziţii care au convieţuit în bună pace.
The ground was divided, we jumped e o expoziţie iniţiată de Can Altay care propune o microhartă imaginară a unei Europe în care graniţele sunt zone de transgresiune între diverse tipuri de mentalităţi şi concepte. Mai concret, spaţiul de expunere de la Casa Tranzit, adică podeaua, a fost delimitată de benzi de diverse culori, care indică posibile delimitări spaţiale şi mentale. În acest spaţiu arhitectural imaginar, există zone unde sunt aşternute covoare rotunde (care să invite la discuţii, dezbateri, socializări şi, nu în ultimul rând, să dea oportunitatea unui clash of mentalities), sau panouri cu diverse sloganuri cu iz moral şi politic. Scopul acestei expoziţii, care se desfăşoară paralel şi în Bologna , Londra şi Paris reliefează posibilitatea interconectivităţii umane, care poate fi posibilă şi necesară în mai multe spaţii diferite.
În acest spaţiu virtual propus de Can Altay, Casa Tranzit a oficiat o altă expoziţie Pulse, within the veil, inspirată din proiectul de la Galeria Naţională din Varşovia – Ars Homo Erotica al lui Pawel Leszkowicz şi al cărei curator a fost Georgiana Buţ. La baza conceptului expoziţiei stă toleranţa faţă de relaţiile dintre persoane de acelaşi sex. Nu e o idee nouă, e chiar un trend via corectitudine politică să informezi opinia publică cu privire la faptul că iubirea dintre două persoane de acelaşi sex poate fi la fel de frumoasă, de intensă, de caldă ca la heterosexuali, că homosexualitatea nativă sau curiozitatea bisexuală sunt lucruri firești, chiar incitante; că nu e o boală (cum mulţi se grăbesc să guturalizeze), ci o opţiune personală despre care nu ai ce comenta. Cei cinci artişti: Alex Miruţiu, Izabela Gustowska, Cristina Chirilă, Doru Butz şi Anastasiia Mikho au prezentat lucrări foto şi video, care, la prima impresie, nici nu par manifeste pro gay. Impresionantă la modul plăcut a fost subtilitatea ideilor propuse, fără tuşe grosiere.
Alex Mirutziu a prezentat un single screen short movie – Tears are precious – care surprinde periplul unei lacrimi de la izvor(ochi) spre vale(obraz). Emoţionant şi tranşant, video-ul e o palmă trasă intoleranţei sociale care discriminează emoţii pur umane, emoții ce se îndreaptă de la bărbat la bărbat şi de la femeie la femeie. Scurt şi la obiect. Foarte frumos!
Izabela Gustowska cu a sa instalaţie video Love (Rose) face o trecere în revistă a erotismului lesbian şi al erotismului stârnit de femeie, muză universală, într-o paradă erudită de imagini din picturi faimoase, capturate în structura unui cristal roşu. Roşu ca estetică a intimităţii, a pulsiunii sexuale, a sângelui clocotind.
Cristina Chirilă a adus două serii de fotografii şi o instalaţie: Mr and Mrs Smith, Growing up şi Playground love, care imortalizează diverse momente din posibila scenă intimă a unui cuplu gay, nu înainte de a sugera momente cheie din conduita intimă şi interrelaţională a unui copil cu orientări sexuale diferite.
Anastasiia Mikho a făcut o Analysis of beauty a androginului. Alb negru, fotografiile povestesc despre corporalitate, frumuseţe şi căldură, prin portretele făcute unui cuplu în care femeia şi bărbatul sunt transsexuali. Dar nu genul de travestite de cabaret, care adeseori au o voluptate în a friza promiscuul şi grotescul, ci de fiinţe plăpânde, naturale, angelice, senzuale.
Doru Butz a prezentat câteva imagini foto prelucrate în diverse tonuri de alburi şi griuri sau griuri şi negru. „Cred că, în cuplu, intimitatea este asemeni unui văl de satin care ne acoperă sexualitatea.” Imaginile sunt fulgurante, abia sugerate, estompate, stranii. Vorbesc despre o prezenţă fizică a unei amintiri, de gustul ciudat al unei iubiri abia trăite, fizic sau psihic, de curajul de a fi prezent în tine.
Curajos, subtil şi, sperăm noi, eficient. Partea proastă a evenimentelor care sunt manifeste pro sau contra a ceva este faptul că ele sunt înţelese doar de persoane tolerante (deci inteligente), iar publicul care ar trebui să fie educat nici măcar nu ia în considerare posibilitatea de a opri clipa şi de a medita puţin. Sperăm însă la mai bine!